Fără doar și poate, una din cele mai mari literaturi ale istoriei culturii, literatura sud-americană este un aer proaspăt și extrem de original din perioada interbelică până prin anii 1980. Aducând nou așa-zisul realism magic, unii dintre exponenții ei folosesc intens miturile vechi și noi, fantasticul și ineditul din realitate.
Dacă Marquez este considerat scriitorul care a dus la apogeu realismul magic, J.L. Borges, spre exemplu, face din fantastic nuvele și povestiri aproape perfecte. Prima carte a lui Gabriel Garcia Marquez, „Vijelia” anunță deja un mare scriitor și o mare operă. Destul de inegal în multele lui cărți, este cababil să scrie un roman precum „Un veac de singurătate”, calitativ în primele cinci ale secolului XX, orice clasament am face (există critici care îl văd ca cel mai bun roman al secolului trecut), dar și romane sau cărți de povestiri foarte bune precum „Dragostea în vremea holerei” sau „Douăsprezece povestiri călătoare”.
Scrisă în 18 luni, în 1966 și 1967, cartea sintetizează mituri și povești mai cunoscute sau mai ezoterice din secolul XX dar și considerații filosofice și fantastice asupra timpului și condiției umane. Dragostea și moartea sunt prinse într-un joc unic și magic cu timpul (Melchiade se întoarce din lumea morților pentru că nu putuse îndura singurătatea). Dintr-un început îți dai seama că va urma o poveste lungă, o istorie totală (asupra subiectivității și marilor spaime ale condiției umane) și că generațiile se vor succeda într-un set unic de experiențe, o singurătate totală, într-o lume stranie. Povestea a șapte generații ale familiei Buendia, șfărșitul ei, probabil decurgând logic din istoria vie, extrem de magică și reală, în același timp (și foarte diferită de marile romane europene de familie), îți lasă un acut sentiment de straniu și nu numai. Acțiunea se derulază pe o perioada de peste o sută de ani si prezintă ascensiunea și prăbușirea familiei Buendia, ca o alegorie a umanității însăși.
Probabil a doua mare literatură a lumii după cea clasică rusă, cultura literară sud-americană este atipică pentru că unește experiența marilor civilizații precolumbiene ale locului (cultura Maya, Aztecă sau Incașă, dintre care prima este comparabilă ca forță și complexitate cu cea greacă antică) și literatura europeană, în special ce pariziană interbelică. Este interesant că, spre exemplu, un Julio Cortazar, reușește să combine excelent cele două spații rămânănd un mare scriitor sud-american în miezul calitativ al operelor lui (cea ce nu se poate spune despre cel mai tânăr dintre ei, M.V. Llosa, destul de rupt de influența peruană natală).
Nu există nici un dubiu când îi acordăm acestei cărți nota 10.