I have often told you stories
About the way
I lived the life of a drifter
Waiting for the day
When I’d take your hand and sing you songs
Then maybe you would say
Come lay with me and love me
And I would surely stay
Deep Purple
Locul unde zilele se întâlnesc cu nopţile,
Unde gândul nu mai este,
Unde mor şi visele…
Cargo
După ce am închis şi ultima uşă, ultimul fulg de nea s-a năpustit peste mine rugându-mă să moară pe faţa mea. Aş putea să-l refuz? Nu, nu e chiar aşa de frig, pentru că nici frigul nu mai ajunge până aici, troietu-m-am de tot, încălzindu-mi dorinţele, femeile şi semenii. M-am speriat degeaba, aici nu mai e nimeni, doar copilăria mea atârnată de o bezea, de o ciungă, sau învelită într-o halviţă,
– Cât costă iubito rana asta?
– Întreab-o pe mama ta, ea se pricepe cel mai bine la asta.
– Da’ tu cine eşti? Cine ştie dacă o mai fi cineva. Oricum nu mai e nimeni la fel de real, nici un suflet necreat, nici o inimă neimaginată, nici un gând spulberat. Şi ce aştepţi tu de la mine?
– Să-mi spui cum te cheamă? Aici e frig şi e întuneric şi nu mai e nimeni!
-Şi ce dacă, aici ai tot ce vrei, ai gândurile mele, ura mea, invidia, gelozia, nesimţirea şi multe altele, pe alese. Da’ eu nu vreau aici, unde e mama?
-Păi eu sunt, iată!
-Mamă! Lasă-mă să fug, să mă întorc acasă.
-De aici nimeni nu se mai întoarce acasă, asta dacă ai avut vreodată un acasă.
Umbra mamei bântuie locul, golul tatălui îmi umple penisul. Sunt liber şi singur, m-am rătăcit, m-am pierdut printre mărăcini, m-am tăiat la picior şi m-am rătăcit.
-Dar ţi-am dăruit nemurirea, nu te bucuri?
-Şi pe cine aş putea cuceri cu ea, cu cine aş putea să mă joc, pe cine aş putea iubi cu ea? Cine ar muri sau învia în locul meu?
L-a preferat dintotdeauna pe Hristos şi nu pe mine.
-Prietenul meu m-a dus aici şi acum zice că nu mai ştie să se întoarcă, da’ eu nu-l cred, cred mai degrabă că aici e casa lui şi nu vrea să spună.
-Eu m-am îmbolnăvit de o idee, de un vers, de o fugă, de o lacrimă, de un nimic. La început a fost o inimă, apoi sângele, celelate organe, creierul şi apoi, la sfârşit de tot, viaţa, o viaţă de împrumut, nenăscută, doar creată. Vă rog să mă iertaţi, da’ am fugit şi aici nu mai e nimeni.
-Şi de ce se întreabă personajul acela dintr-o povestire de Borges, dacă nu cumva şi el este o creaţie a unui alt om?
-Ba, tu să taci şi să mă laşi să plec!
-Nu ai decât să o faci, dacă mai ştii calea întoarsă…
Când am cunoscut-o, eram profesor iar ea era elevă în clasa a IX-a. Cu puţin timp înainte, citisem „Lolita” de Nabocov. Îmi plăcuse romanul şi Lolita lui. Şi iată că la puţin timp după, aveam s-o cunosc pe Ana, o elevă cuminte, inteligentă, altfel. Fata asta era la fel de specială ca şi Lolita dar fără erotismul ei, pe alocuri de-a dreptul macabru. Ducea inocenţa personajului la extremă, pe chipul ei se citea toată frumuseţea tinereţei cu tot cu abia viitoarea ei nebunie. Nu era o frumuseţe de revistă, cu trăsături perfecte, din aceea pe care eventual văzând-o şi admirând-o, să te întrebi la sfârşit: şi?, ce dacă? Nu, era ceva special, deosebit, semnificativ.